Răspunderea administrativ-patrimonială

Răspunderea administrativ-patrimonială

*Răspunderea administrativ-reparatorie este instituită pentru încălcarea normelor legale care reglementează obligaţii specifice de drept public, în temeiul cărora cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă. Această formă de răspundere îşi are fundamentul în specificul raporturilor juridice de organizare şi executare a legii care se deosebesc între ele prin metoda de reglementare, interesul ocrotit, principiile aplicabile, victima prejudiciului suferit şi modul de recuperare.
*Răspunderea administrativ-reparatorie priveşte atât răspunderea statului şi a funcţionarilor săi pentru daunele cauzate în raporturile juridice de autoritate publică, cât şi răspunderea persoanelor fizice şi juridice pentru daunele create prin nerespectarea obligaţiilor de drept public, specifice diferitelor ramuri de drept.
*Răspunderea reparatorie a statului cuprinde:
a) răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale;
b) răspunderea patrimonială a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin acte administrative sau unele fapte administrative, cu posibilitatea introducerii în cauză şi a funcţionarului vinovat de încălcarea legii;
c) răspunderea patrimonială solidară a autorităţilor administraţiei publice şi a funcţionarilor săi pentru pagubele cauzate domeniului public ori ca urmare a proastei funcţionări a serviciilor publice şi
d) răspunderea patrimonială exclusivă a autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public.
*Răspunderea statului pentru erorile judiciare este o răspundere obiectivă având în vedere că justiţia este organizată ca serviciu public al statului iar eroarea judiciară apare ca o limită inerentă funcţionării serviciului.
*Această răspundere intervine în baza dispoziţiilor constituţionale atunci când s-a făcut dovada erorii judiciare. O astfel de reglementare a răspunderii statului reprezintă tendinţa semnificativă care s-a concretizat şi înalte legislaţii moderne a unor state democratice. In acest caz statul are o acţiune în regres împotriva judecătorului vinovat.
*Unele teorii din doctrină referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare pun accentul pe culpa şi implicit răspunderea judecătorului. O asemenea concepţie nu poate fi primită întrucât în toate sistemele de drept greşelile de judecată se remediază pe baza căilor de atac şi nu ca urmare a răspunderii judecătorului care să fie declanşată la solicitarea celui vătămat.
*Magistraţii nu pot fi lăsaţi la discreţia justiţiabililor care ar putea introduce acţiuni şicanatoare sau de altă natură care s-ar putea răsfrânge negativ, chiar asupra actului de justiţie.
*Răspunderea magistratului care a săvârşit o greşeală personală poate fi angajată numai în temeiul acţiunii în regres a statului, împotriva celui care cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia generatoare de daune.
*Răspunderea autorităţilor administraţiei publice pentru limitele serviciului public este tot o răspundere obiectivă având în vedere că cel vătămat, nu este ţinut să dovedească o culpă a administraţiei sau a funcţionarului public, ci doar paguba pe care a suferit-o, în urma modului de concepere a serviciului public şi a limitelor acestuia.
*În literatura de specialitate răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative sau prin refuzul nejustificat al unei autorităţi administrative de a rezolva o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege este privită diferit. În concepţia doctrinei de drept civil această răspundere are un caracter special şi se completează cu dispoziţiile dreptului comun în materie, răspunderea civilă delictuală (114).
*Potrivit acestei concepţii prejudiciul material sau moral supus reparaţiei trebuie să fie urmarea vătămării unui drept dar nu şi a unui interes legitim, ca în cazul răspunderii civile delictuale comune, astfel cum rezultă din dispoziţiile de principiu ale articolului 52 din Constituţie care proclamă că poate pretinde recuperarea pagubei numai persoana vătămată într-un drept al său.
* Această răspundere are un caracter obiectiv, independent de culpă fiind fundamentată pe obligaţia legală de garanţie iar răspunderea funcţionarului public este bazată pe culpa acestuia care poate fi obligat la plata daunelor în solidar cu autoritatea administrativă. Dacă autoritatea administrativă a fost obligată la despăgubiri are la dispoziţie acţiunea în regres contra funcţionarului vinovat potrivit articolelor 998-999 din Codul civil întrucât raporturile dintre aceştia sunt identice cu răspunderea dintre comitent şi prepus, cu deosebirea că răspunderea este solidară, prin efectul legii iar nu in solidum.
*După apariţia Legii 29/1990 privind contenciosul administrativ stabilirea naturii juridice a răspunderii autorităţilor administrative şi funcţionarilor publici pentru faptele administrative vătămătoare a constituit o preocupare şi pentru autorii de drept public, care au aplicat şi dezvoltat în lucrările lor, tezele anterioare referitoare la natura administrativ-patrimonială a acestei forme de responsabilitate juridică, cu unele nuanţări de la un doctrinar la altul.
*Punctul de vedere dominant este cel care consideră că prejudiciul cauzat prin actele administrative vătămătoare se repară integral iar pentru fundamentarea acestei teze nu este nevoie să se recurgă la dispoziţiile de principiu ale dreptului civil, ci doar la cele ale dreptului constituţional şi respectiv ale dreptului administrativ. Se are în vedere principiul după care drepturile fundamentale ale cetăţenilor se exercită integral şi nestingherit iar repararea integrală a pagubei este o consecinţă legitimă a integralităţii drepturilor cetăţenilor fiind garantată de normele dreptului constituţional şi administrativ.(115)
*În ce priveşte răspunderea funcţionarului public, această concepţie promovează ideea că devreme ce răspunderea autorităţii este de drept public, aceeaşi natură juridică trebuie dată şi responsabilităţii funcţionarului public care a elaborat actul administrativ sau care se face vinovat de refuzul nerezolvării cererii .(116)
*O problemă controversată în legătură cu răspunderea administrativ-patrimonială este aceea de a şti dacă această răspundere are un caracter obiectiv, adică fără vina unui subiect de drept anume sau dacă acesta se răsfrânge asupra colectivităţii pentru care s-a creat şi funcţionează respectivul serviciu public fiind vorba de un risc asumat, ori dimpotrivă această răspundere este una subiectivă, bazată pe culpa organului administrativ şi a funcţionarului public.
*În opinia majoritară se apreciază că răspunderea administrativ-patrimonială pentru actele administrative sau pentru refuzul nejustificat de a răspunde la o cerere este o responsabilitate obiectivă care scuteşte reclamantul de sarcina dovedirii culpei organului administrativ şi a funcţionarului public întrucât aceasta se prezumă de legiuitor. (117)
*Într-o altă concepţie se susţine că această formă de răspundere administrativă este fundamentată pe ideea de culpă întrucât orice răspundere este urmarea unei conduite contrare normelor generale statornicite de societate, neputând exista responsabilitate fără vina subiectului de a fi optat într-un anumit fel. Prin urmare este necesar ca organul administrativ să fie culpabil pentru a putea fi obligat la despăgubire. (118)
*În acest sens se consideră că legiuitorul nostru prin Legea contenciosului administrativ aduce suficiente elemente pentru a se lăsa să se înţeleagă că deşi nu cere reclamantului să dovedească culpa organului sau a funcţionarului public, nu suntem în prezenţa unei răspunderi obiective. Legea asimilează „refuzul nejustificat” cu actul administrativ şi ori de câte ori instanţa de contencios administrativ califică refuzul ca nejustificat, înseamnă că acesta este determinat de o atitudine culpabilă a autorităţii publice. Prin deducţie această logică se aplică şi în cazul actului administrativ propriu-zis, constatat ca fiind ilegal.
*În opinia noastră legea reglementează o răspundere administrativă reparatorie obiectivă care are semnificaţia unei garanţii de drept public, în apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor fiind înfăptuită de către instanţele de contencios administrativ, fără să fie nevoie ca reclamantul să dovedească culpa autorităţilor publice şi a funcţionarilor acestora. Susţinerea că „filozofia vorbind, nu poate exista răspundere juridică fără culpă” este neîntemeiată. *Fiecare formă de răspundere îşi are fundamentul în specificul raporturilor juridice pe care se bazează iar conceptul de culpă, caracteristic vechilor tipare juridice ale răspunderii subiective, nu mai corespunde în totalitate, noilor realităţi sociale în continuă schimbare.
*Pe de altă parte este de remarcat, că răspunderea reparatorie a administraţiei şi a funcţionarilor publici pentru funcţionarea defectuoasă a serviciului public este o responsabilitate bazată pe culpă.
*O altă problemă care se impune a fi clarificată este cea referitoare la admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin actele administrative legale. Într-o părere pe care o împărtăşim se susţine că în baza unor dispoziţii legale exprese, organele administrative pot fi obligate la repararea prejudiciilor cauzate prin acte legale, dacă interesele societăţii impun acest fapt. (119)
* În celelalte cazuri, potrivit principiului „ qui jure ututur neminem leadit” organul administrativ nu este obligat să repare prejudiciul cauzat unui terţ printr-un act legal. Această intenţie a legiuitorului este evidentă din reglementările speciale care reglementează astfel de situaţii. Bunăoară în articolul 15 din Legea privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare (120) se prevede că „retragerea în mod excepţional a autorizaţiei eliberate în mod legal îndreptăţeşte pe titularul autorizaţiei la primirea unei compensaţii din partea autorităţii care a dispus retragerea autorizaţiei”.
*Valoarea compensaţiei se va determina ţinând seama atât de interesul public, cât şi de cel al titularului autorizaţiei retrase, precum şi de motivele care au condus la retragerea autorizaţiei. Cuantumul compensaţiei se stabileşte prin înţelegerea părţilor sau, în caz de neînţelegere, de către instanţa judecătorească.
*Într-o altă opinie se consideră că actuala reglementare constituţională, nu se opune la admiterea responsabilităţii statului şi a autorităţilor publice pentru pagubele cauzate prin actele administrative legale întrucât legea nu mai condiţionează caracterul ilicit al actului şi în consecinţă,articolul 52 din Constituţie permite repararea prejudiciului cauzat printr-un act legal fără să fie necesară anularea acestuia, în baza principiului solidarităţii sociale. Când legiuitorul constituant a vrut să fie atacat un act legal a prevăzut în mod expres acest fapt.(121)
*Persoanele fizice şi juridice au îndatoriri impuse în mod unilateral de către stat, în interesul general al societăţii. Aceste îndatoriri sunt obligaţii de drept public fiind reclamate de acest interes şi izvorăsc direct din lege, în baza unor raporturi administrative de conformare.(122) Când s-a produs o daună prin nerespectarea acestor obligaţii, răspunderea persoanelor fizice şi juridice este una reparatorie, autonomă, distinctă de răspunderea civilă delictuală.
*Bunăoară pentru nerespectarea normelor legale referitoare la poluarea mediului, în literatura de specialitate s-a formulat teza răspunderii ecologice ca o răspundere reparatorie autonomă, distinctă de răspunderea civilă delictuală.(123) Se are în vedere legislaţia mediului care s-a modificat radical fiind bazată pe o concepţie modernă, fundamentată pe principiul „poluatorul plăteşte” şi un alt mod de abordare a instituţiei răspunderii juridice pentru poluare.
*Potrivit articolului 79 lit. d din Legea mediului(124) poluatorul trebuie să suporte costul pentru repararea prejudiciului cauzat şi să înlăture urmările produse de acesta, restabilind condiţiile anterioare producerii prejudiciului iar în articolul 3 se consacră regula în baza căreia „poluatorul plăteşte”. *Aceste prevederi legale reglementează o sancţiune specifică, de dreptul mediului al cărei regim juridic este completat de dispoziţiile pertinente de drept administrativ, ca drept comun în materie. În consecinţă răspunderea ecologică este o răspundere reparatorie administrativă, de dreptul mediului.
*Normele dreptului mediului consacră şi alte sancţiuni de natură administrativă cum sunt bunăoară retragerea autorizaţiei de mediu, suspendarea exercitării anumitor activităţi, oprirea în tot sau în parte, temporar sau definitiv a activităţii poluatorului etc.
*Protecţia mediului este sarcina primordială a autorităţilor administraţiei publice care se înfăptuieşte, cu contribuţia mai multor ramuri de drept, în primul rând de dreptul mediului şi dreptul administrativ, cu posibilitatea de a se rezolva unele probleme ale protecţiei mediului şi de alte ramuri de drept iar normele dreptului mediului sunt cu foarte puţine excepţii, norme de drept public. Protecţia mediului nu este o sarcină a dreptului civil şi ca urmare, noţiunile de prejudiciu ecologic, răspundere ecologică trebuie căutate în afara dreptului civil şi dincolo de răspunderea civilă.
*În consecinţă răspunderea administrativ-patrimonială pentru mediu este atrasă în cadrul raporturilor juridice pentru poluare, reglementate de normele administrative de protecţia mediului, fiind o răspundere obiectivă, independent de culpă, specifică răspunderii administrative reparatorie prin care se ocroteşte un interes public.