Corelaţia sancţiune juridică, constrângere şi executare silită

*În literatura de specialitate corelaţia sancţiune juridică, constrângere şi executare silită este privită diferit. În unele concepţii răspunderea juridică este identificată cu sancţiunea, pe când în alte opinii se precizează că sancţiunea este mijlocul juridic de realizare a răspunderii, iar constrângerea juridică este identificată cu sancţiunea, pe când în alte opinii se precizează că sancţiunea este mijlocul juridic de realizare a răspunderii, iar constrângerea juridică este privită ca un raport juridic care are ca obiect sancţiunea juridică.
*Răspunderea juridică şi sancţiunea juridică deşi sunt într-o strânsă relaţie, ele nu trebuie confundate. Răspunderea constituie faza prealabilă a aplicării sancţiunii, în care se stabileşte atât natura, cât şi condiţiile răspunderii, pe baza normelor juridice încălcate iar sancţiunea reprezintă, mijlocul de materializare a consecinţelor încălcării normei juridice. Prin urmare răspunderea juridică şi sancţiunea juridică reprezintă adevărate „instrumente” în vederea realizării dreptului, adică a transpunerii în viaţa socială a reglementărilor conţinute în normele juridice.
*Pe de altă parte este de subliniat că dreptul pozitiv, nu se confundă cu sancţiunea întrucât sancţiunea, cu toate că este atributul statului, ea poate constitui temei de aplicare, chiar de către particulari, însă sub garanţia şi voinţa statului.
*Bunăoară în cazul contractelor sinalagmatice se aplică „excepţia non adimpleti contractus” adică o parte care nu îşi îndeplineşte obligaţia creează situaţia eliberării celorlalte părţi de a nu da curs contractului. În cazul pactului comisoriu, contractul se realizează de drept prin neîndeplinirea obligaţiilor de către cealaltă parte. În anumite situaţii legea reglementează dreptul de retenţie asupra bunului debitorului sau dă dreptul creditorului gajist să procedeze la vânzarea gajului, fără să se facă formele de executare silită. Dreptul la legitima apărare reprezintă o sancţiune aplicată de particulari în relaţiile dintre persoane. În aceste cazuri nu se înlătură atributul statului de a aplica sancţiuni, datorită faptului că dreptul pozitiv este sursa sancţiunii juridice şi nici un particular nu poate să-şi facă singur dreptate, fără să fie ocrotit de autoritatea publică.
*În consecinţă sancţiunea juridică reprezintă acţiunea materială de coerciţiune exercitată de către persoanele autorizate de lege, asupra altor persoane şi a patrimoniului lor, efectuată în numele statului. Prin urmare, constrângerea reprezintă utilizarea forţei în realizarea dreptului întrucât coerciţiunea poate fi doar consecinţa posibilă a aplicării sancţiunii, având în vedere că unele sancţiuni pot fi realizate în afara constrângerii.
*Potrivit doctrinei, constrângerea juridică cuprinde în sens larg, toate măsurile de stabilire a unei forme de răspundere şi de aplicare a unei sancţiuni juridice iar în sens restrâns, constrângerea priveşte doar măsurile de utilizare a forţei în realizarea dreptului.
*Noţiunea de sancţiune juridică şi constrângere juridică sunt instituţii corelative. Bunăoară sancţiunea intervine în urma încălcării unei norme juridice şi se aplică printr-o decizie de către o autoritate publică, însă ea nu reprezintă încă o constrângere propriu-zisă, ci doar un ordin al autorităţii publice care trebuie executat voluntar. Dacă ordinul nu este executat de bună voie, se trece la aplicarea constrângerii care poate avea fie un caracter intelectual (transcrierea într-un registru public, o publicare în presă etc.), fie un caracter material, adică constrângerea propriu-zisă. În statele moderne, monopolul constrângerii aparţine autorităţilor publice care desemnează în acest scop, anumiţi agenţi întrucât nimeni nu poate să-şi facă singur dreptate.
*Fiecare ramură de drept are un sistem propriu de sancţiuni. Dreptului civil îi sunt proprii sancţiunile care privesc neobservarea sau violarea unui drept privat prin încălcarea unor norme juridice. Doctrina de specialitate nu a realizat până în prezent, o teorie omogenă asupra sancţiunilor civile. (29) Sancţiunile civile se referă la actele juridice sau la drepturile patrimoniale ori la drepturile personale nepatrimoniale şi familiale.
*În materia actelor private, sancţiunile civile pot fi nulitatea absolută sau relativă, inopozabilitatea, rezoluţiunea, rezilierea şi inexistenţa iar în domeniul drepturilor patrimoniale, o altă formă de manifestare a sancţiunii civile este obligarea la daune interese care pot fi compensatorii, moratorii adică pentru întârzierea în execuţie şi cominatorii care privesc obligarea la plata unei sume de bani, pe durata de timp care se scurge până la executarea obligaţiei. Materia drepturilor personale şi familiale cunoaşte ca regulă, sancţiuni indirecte, sub forma daunelor-interese sau aducere la cunoştinţă publică a actului reparator.
*În dreptul penal sancţiunea juridică este instituită în scopul protejării intereselor generale ale societăţii fiind bazată pe principiul legalităţii încriminării: „ nulla poena sine lege”. Sancţiunea penală are denumirea specifică de pedeapsă şi poate fi principală, complementară şi accesorie. Alături de pedeapsa penală, în dreptul penal sunt reglementate măsurile educative şi măsurile de siguranţă. Totodată pentru faptele penale care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi sunt lipsite în mod vădit de importanţă, legea penală prevede posibilitatea aplicării unor sancţiuni administrative.
*Sancţiunile administrative sunt specifice dreptului administrativ fiind aplicate în cadrul unor raporturi juridice de drept public, în care întotdeauna una dintre părţi este un organ al statului care realizează un act de putere publică. Competenţa şi limitele prerogativelor acestui organ, în aplicarea sancţiunilor administrative, sunt stabilite prin actul normativ de organizare şi funcţionare a acestuia. Prin urmare şi în dreptul public răspunderea este consecinţa incompatibilităţii dintre conduita unui subiect al raportului juridic şi dispoziţia normei de drept care reglementează acest raport.
*Unele sancţiuni administrative sunt comune dreptului administrativ şi dreptului privat cum sunt nulitatea, inexistenţa, inopozabilitatea, daunele-interese etc. Altele sunt asemănătoare cu pedepsele penale cum sunt bunăoară, sancţiunile contravenţionale şi măsurile de poliţie administrativă. Specific dreptului administrativ este faptul că administraţia publică poate să-şi confere singură titluri executorii pe care le execută din oficiu, pe când particularii pot obţine un titlu executoriu, numai adresându-se justiţiei.
Indiferent de ramura căreia îi aparţine, orice sancţiune juridică trebuie să asigure eficacitatea ordinii juridice şi repararea pagubei cauzate, prin violarea unui drept reglementat de o normă legală.
*În limbajul juridic termenul de sancţiune nu are întotdeauna un sens clar, neunivoc, datorită accepţiunilor sale diferite. Bunăoară într-un prim sens, sancţiunea desemnează un element al structurii logico-juridice a normei de drept, ca o consecinţă a încălcării dispoziţiei normei. În sintagma „sancţiunea legii de către stat” noţiunea sancţiunii priveşte activitatea statului de consacrare şi elaborare pe plan juridic a actelor normative obligatorii. Uneori sancţiunea este confundată cu constrângerea fiind folosită impropriu, ca termen sinonim pentru constrângere, cu toate că sancţiunea este un element al raportului de constrângere şi mijlocul de realizare a răspunderii juridice, ca reacţie a societăţii faţă de faptele antisociale.
*De remarcat că sancţiunea juridică, constrângerea şi executarea silită sunt noţiuni conexe iar executarea silită - ca instituţie juridică, cuprinde normele destinate punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii.
Realizarea finalităţii actului de judecată implică pe lângă supravegherea judecătorului şi intervenţia puterii executive a statului care în calitate de autoritate răspunzătoare, de organizarea şi apărarea ordinii publice, intervine şi desăvârşeşte controlul actului de executare silită.(30)
*Executarea silită presupune atât existenţa unui titlu executoriu, cât şi refuzul debitorului de a îndeplini obligaţia prevăzută prin titlu, fiind totodată forma de constrângere ce apare ca „ultimo ratio” de executare forţată a titlului executoriu. Fără recurgere la procedura executării silite, drepturile recunoscute creditorului ar putea rămâne nerealizate. Faptele de executare silită sunt precedate întotdeauna de acte juridice prin care se dispune efectuare lor, de către persoanele legal împuternicite, iar titlurile executorii pot fi emise de diferite autorităţi publice, însă faptul de executare silită se realizează, numai de autorităţile administraţiei publice.
*În doctrina de drept civil se precizează că actul judecătorului efectuat în cursul executării silite, nu este întotdeauna un act jurisdicţional ci poate avea caracterul unui act de administrare a jurisdicţiei. În acest caz actul poartă denumirea de act de jurisdicţie graţioasă, spre deosebire de actele de jurisdicţie contencioasă. În conceptul de jurisdicţie graţioasă intră actele administrative îngăduite judecătorului, în afara limitelor funcţiei şi jurisdicţiei sale contencioase fiind incontestabil că judecătorul îndeplineşte o largă serie de acte care ţin de administrarea justiţiei, fără autoritate de lucru judecat şi fără existenţa unui proces contradictoriu,
*Actele de procedură a executării silite ţin de jurisdicţia graţioasă iar actele graţioase sunt acte administrative în fond şi jurisdicţionale în formă, atâta timp cât ele emană de la judecătorul a cărui atribuţie caracteristică este funcţia jurisdicţională. (31)
*Actul de jurisdicţie graţioasă poartă denumirea de „încheiere” şi reprezintă confirmarea judecătorească a unei cereri care se face pentru stabilirea unei situaţii juridice reglementată de lege. Acest act are un caracter unilateral fiind constitutiv de drepturi întrucât dreptul nefiind preexistent, va fi constituit de judecător. (32)
*Încheierea prin care se încuviinţează cererea de executare silită având caracter administrativ, nu are putere de lucru judecat, fiind revocabilă şi ca urmare, judecătorul poate reveni asupra acesteia când se află în faţa unor elemente noi, pe care le-a cunoscut dar nu le-a avut în vedere la emiterea actului.
*Actul de jurisdicţie graţioasă este definit ca fiind „ actul care are apartenenţa unei judecăţi, deoarece emană de la un judecător însărcinat cu exerciţiul jurisdicţiei contencioase, dar care, în fond este un act administrativ, caracterizat prin faptul că judecătorul intervine în afara oricărui litigiu şi hotărârea sa nu are autoritate de lucru judecat.” (33)
Pe lângă jurisdicţia graţioasă, instanţele judecătoreşti, în activitatea de realizare a justiţiei, înfăptuiesc în secundar, diferite acte administrative atât în procesul penal, cât şi în procesul civil. De altfel, normele de drept administrativ care se aplică sancţiunilor ce vizează legalitatea desfăşurării proceselor penale sau civile, apar ca un mijloc de realizare a regimului juridic penal sau civil, după caz.(34)